din februarie 2010
Am atins-o cu blândețe
- Pornisem în căutarea unui volumaș de
texte pedagogice și îmi făcusem un traseu de acasă până la anticariat așa încât
să am ocazia de a vizita cel puțin o librărie. Mi-aduc aminte cât de insistent
am cerut explicații despre volumele de poezie. Evident, întrebările mele aveau
răspunsuri foarte simple pe care bănuiesc că le puteam pătrunde de unul singur
și atunci, dar n-aș spune că subiectul nu meritase să fie conversat. Mi se
oferiseră toate circumstanțele: ziua pe care o aveam în față era goală și
caldă, cartea pe care o căutam de-adevăratelea nu se mai editase din anii ’70
și prin urmare nu avea cum să fie în librărie, fata-librăreasă era amabilă și
neocupată. Și mai ales, profitam de ocazia deosebit de plăcută de a-mi expune
ideile fixe.
Nu urmărisem vreodată cu atenție
volumele de poezie românească, dar din când în când, hoinărind prin librării,
deschideam câte unul citind câteva versuri, poate și titlul, autorul. Dacă mi
s-ar cere să spun repede un nume de poet român recent, ca într-un joc cu
mărgele s-ar amesteca în mintea mea un anumit fel de nume (nume-roase!) care
s-ar însoți ușor cu prenume mult mai puțin felurite și aș rosti, convins de
nimereală, Carmen alături de Petrescu, Popescu, Popovici sau Radu alături de
Agafiței, Aramă, Afumați ori Marcel alături de Coman, Cozma, Cimpoi. Ar putea
rezulta o mulțime de identități, iar purtătorii unora să nu fie deloc poeți, să
fie doar români. Oricum, procedând astfel, cu siguranță ies suficient de mulți
poeți. Gândul nu mă îngrijorează ca și cum ar fi ceva rău, nici măcar nu are
gravitatea cu care se constată o inflație economică, mă deranjează strict
personal pentru că îmi zădărnicește exaltarea cu care pornesc în căutarea
cărților. Fără resentiment însă, mă aplec ades spre raftul cu poezie al
librăriei despre care vorbeam și cercetez stivele înnoite, mă uit la volumele
pe care nu le recunosc. Singur că, dacă e să cântărești matematic, numărul
volumelor de proză de acolo îl depășește pe cel al volumelor de poezie. Nu știu
dacă o astfel de statistică există la nivelul întregii scriituri, la nivel
mondial, însă mă gândesc că dacă totuși s-ar încropi una, argumentul că în fond
gândim în proză ar deveni extrem de util, o premisă funcțională. Cred că și eu
l-am folosit în ziua aceea și poate că l-am transformat în: gândul muncește în
proză. În sfârșit! Fata pe care am abordat-o avea o coadă de cal cam scurtă și
cam ciufulită, era îmbrăcată cu haine de vară negre, cu saboți albi, decupați,
din care i-am văzut mai întâi unghiile lătărețe, necolorate. Faptul că nu era
neapărat plăcută la vedere m-a ajutat un pic să mă întărât și să-i reproșez că
e o atât de mare dezordine în raftul de poezie, că trebuie să stau ghemuit să
caut ceva. Ea s-a oferit amabil să mă ajute, dar am evitat să cer ceva anume,
căci nu mă interesa nimic.
-
De ce nu
scoteți niciodată poezia asta la reduceri?, am întrebat străduindu-mă să fiu
mai prietenos.
Fata zâmbea fără să pară încurcată. Evident deciziile nu-i
aparțineau. În coșurile cu reduceri găsești destulă proză românească
contemporană, manuale felurite și
unele titluri semnate de autori precum Georges Simenon ori Augusto
Pinol. Consider că o dată ajuns
într-un astfel de coș, autorului îi cresc semnificativ șansele de a fi cumpărat
ori măcar răsfoit cu o atare intenție. Vânător de surprize, deschisesem și eu
câteva volume românești, dar n-am reușit să zâmbesc măcar. Sexualitatea din proza românească e cea mai
naționalistă formă de sexualitate pe care am citit-o și, în plus, e zadarnică.
La fel sunt plânsul, ironia, zicerile de mumă, lehamitea politică, intrigile de
familie. Ne salvăm cu poveștile despre ape, codrii, sfinți și struțocămile, cu
poveștile despre ipocrizie ori ratare. În sfârșit, nu cunosc bine proza
românească, îi cunosc doar tonul…
Să mă întorc! Nu m-am îndepărtat de fata-librăreasă. De fapt, ea
mi-a și răspuns ceva de genul:
-
Toate
cărțile reduse sunt în coșurile acelea …
-
Da,
mulțumesc, le-am văzut. Tocmai de aia vă întreb, acolo este numai proză.
-
Sunt și
manuale, îmi răspunde.
Și eu nu consider răspunsul deloc idiot, insist:
-
Sunt. Vă
întreb însă despre poezia românească pentru că stă mereu pe raftul acela. Și e
foarte multă! Poate ați uitat de ea.
-
N-am
uitat, zâmbește plină de amabilitate și sunt uimit de presimțirea că nu se va
enerva oricât de mult aș lungi conversația.
-
Ar
trebui să concluzionăm că se tipărește cam multă poezie românească, nu
credeți?!
Știu despre mine că sunt destul de stângaci în conversații, dar am
toate premisele pentru a deveni limbut dacă reușesc să sparg gheața. Cu fata
aceea nu se putea. Răspundea scurt și amabil ca la bancă. Am insistat cu câteva
aluzii până când mi-a devenit limpede că erau provocări la care n-ar fi
răspuns, apăra politica industriei care o angajase, lipea etichete-fluturași,
etichete-portocală, transcria ziceri celebre și le cola pe pereți. Era foarte
amabilă și implicit calculată. Îmi respinsese deci conversația și mă frustrase
de plăcerea unei cârcoteli pe spezele editorilor români. Pe scurt, îmi cam
omorâse tonusul și m-am gândit atunci că ar fi cazul se merg la anticariat,
acolo problema se pune altfel, întotdeauna ceva mai complice. Caut să nu ies
totuși fără o cumpărătură, o revistă literară e un compromis bun. În timp ce
plăteam, m-am asigurat că fata amabilă nu era deloc frumoasă și cred că am
reușit să-i memorez chipul, o am în minte acum când povestesc. Am avut atunci o
zi cu fete deloc frumoase. De fapt, cred că m-am și gândit la asta plecând spre
anticariat. Frecventam de mulți ani același anticariat în care vindeau două
fete, una fragilă și drăguță pe care însă o vedeam rar, o alta masivă și cam
stridentă care era mai tot timpul de serviciu și-ți povestea vrute și nevrute
dacă lansai vreo întrebare. Probabil n-aș fi deschis cu ea discuția despre
poezia românească, aș fi riscat enorm …
Dar apropo, aș fi vrut să menționez o amintire veche, o dispută de
cenaclu literar, din copilărie… Îmi permiți?! Da, mulțumesc, mi-am adus aminte:
Sunt lanțuri/ În lanțuri, prinși oameni/ zăpezilor albe zvârliți prizonieri … toate versurile erau ceva de genul
ăsta. La una dintre întâlniri i-am întrebat pe colegii mei dacă își știu
poeziile pe de rost, gândeam la vremea aceea că poetul trebuie să fie primul om
care știe pe de rost respectiva poezie, cea pe care a scris-o adică. Sigur că
nu le știau. Nici eu ne le știam pe ale mele, însă credeam că e din cauza
lipsei de autenticitate, nu simțisem niciodată inspirație, asta a generat un
sentiment de inferioritate de care am scăpat foarte greu. Discutând, am ajuns
să ne luăm la ceartă cu singurul coleg care scria proză, acolo nimeni nu se
ocupa cu proza, pe lângă exerciții cu rime, mai făceam câte o compunere și cam
atât. Și băiatul ăsta mărunțel, Șerban cred, ne spune că oricine vrea să
lucreze o idee – de asta nu mă îndoiesc, a zis oricine vrea să lucreze o
idee – scrie proză.
Cu poezia se termină repede, o scrii, o spui, mă rog, ai exprimat-o și gata,
poți trece mai departe. … Ei, și noi ne-am opus, doar munceam acolo, trebăluiam
toți la formă. Chiar dacă țineam mult la statutul de poeți inspirați, vroiam să
ni se recunoască munca! Cred că a cedat repede. Pe urmă m-am gândit adeseori la
povestea asta nu atât pentru chestiunea inspirației, cât mai ales pentru că
încercam să fac diferența între poetul intenționat și poetul neintenționat.
- Ați făcut diferența?
- A, vezi bine că da, unul dintre ei lucrează întotdeauna mult mai
mult!
Așadar! Era foarte cald când am ieșit din librărie și după
dimensiunea umbrelor trebuia să fie în preajma amiezii. Ceasul de pe mână îmi
arăta ora două, dar nu eram convins și l-am întrebat pe domnul care-mi stătea
alături la semafor. Era abia unu fără un sfert, căldura urma să se întețească
și ar fi trebuit să mă grăbesc.
-
Nu-ți
fixezi ceasul?, m-a întrebat domnul cu care stăteam la semafor.
Văzându-mă mirat poate, adăugă la fel de familiar:
-
M-am gândit
că ai întrebat pentru că nu-ți merge bine.
-
Doar
verificam, mulțumesc.
Am preferat să rămân cu ora mea și să calculez diferența. Dacă aș
fi vrut să fiu precis, aș fi scos telefonul, dar repet, era o zi goală.
Până la anticariat aveam de străbătut o porțiune scurtă din centru,
dar plimbarea n-a fost nicidecum plăcută, oamenii forfoteau la fel de mulți ca
și altădată pe trotuarele încinse. Am intrat grăbit în curtea strâmtă care
dădea totuși impresia unui spațiu ferit pentru că era umbroasă și goală. În
fund, la o distanță de 5-6 metrii de poartă se arată o căsuță bizară, cam
pitică sub acoperișul mare, într-o singură apă, înconjurată de clădiri uriașe
care își lipesc zidurile de ea ca și când ar ține-o la subsuori. Nu mai fusesem
acolo decât de două-trei ori, anticariatul se mutase în primăvară pe străduța
înghesuită și deci lipsită de interes comercial. Nu-mi plăcea noul spațiu.
Încăperea era neprietenoasă, deși probabil suficient de mare la început, era
prost amenajată, prea plină, obscură. Intrând am avut senzația că zăpușeala
dinăuntru e și mai apăsătoare, probabil datorită prafului și mirosului de
veșted. M-am uitat spre singura fereastră care ar fi trebuit să stea deschisă,
însă pervazul devenise raft de carte. Înăuntru nu era nimeni. Adică niciun client.
Undeva în colțul din stânga intrării, în spatele unui calculator, am ghicit
silueta masivă a fetei care era mai tot timpul de serviciu. Am luat-o spre
dreapta căci îmi pierdusem complet interesul pentru conversație. Am văzut că nu
apucaseră să eticheteze rafturile, am pus mâna pe două-trei cărți de mitologie
pe care le știam, colecția veche Meridiane. Nimic interesant. Un lucru fusese
dintotdeauna bun în anticariatul ăsta: muzica. Fetele puneau discurile de vinil
pe care le aveau de vânzare și erau zile cu rock, zile cu operă, cu blues. Era
ca și cum aș fi fost acasă alegând muzică de ascultat. De data aceea nu
recunoșteam sau poate nu-mi mai aduc aminte bine, acum îmi vine să spun că era
jazz, la jazz nu mă pricep. Cred că m-am hotărât destul de repede să ies. Am
ezitat totuși, m-am dus să întreb dacă nu venise lucrarea despre oglindă pe
care o ratasem cândva anul trecut și pe care o așteptam de atunci.
-
Mă
scuzați, am zis cu o voce acoperită de răgușeala pe care o lasă tăcerea lungă.
Fata n-a reacționat, m-am gândit că nu-mi ieșise destul de tare și
am tușit să-mi dreg glasul, m-am și apropiat între timp, era ciudat să doarmă
acolo și cred că am insistat mai mult pentru că somnul ei mi se părea
nepotrivit, decât pentru că speram realmente să fi venit cartea. Fata purta o bluză galben albicios,
mătăsoasă. Am în minte umerii ei masivi pentru că până la urmă am atins-o pe
umărul drept. Am atins-o cu blândețe, cu jenă probabil, fără să mai spun nimic.
Nu înțeleg foarte bine de ce a căzut, poate echilibrul corpului era deja
precar. Cred că avea în jur de 90 de kilograme. Poate stătea pe marginea
scaunului. Scaunul nu s-a răsturnat, s-a clătinat doar pentru că-l atinsese în
cădere. Și cărțile care stăteau teanc în jurul ei s-au împrăștiat peste tot.
Îmi aduc aminte că i-am luat pulsul, că verificasem dacă respiră. Am format 112
pentru prima dată în viață și m-am așezat lângă pervaz să aștept. Mă rezemam de
cărți, scândura pervazului era mai îngustă decât volumele așezate desupra, nu
m-am uitat să văd ce fel de cărți puseseră acolo. La un moment dat a intrat
cineva, un băiat. N-am zis nimic, mă pregăteam să intervin dacă ar fi venit
înspre noi. Eram foarte încordat. Dar a luat-o ca și mine în direcția opusă,
după câteva minute a ieșit fără să ne fi băgat în seamă.
-
Cine a
sunat la urgență?
Eu. Eram singur acolo. Le-am arătat fata cazută, apoi m-am retras
înspre rafturi, unul dintre ei a venit cu mine. I-am explicat că am atins-o cu
blândețe, nu înțelegem cum de putuse să cadă. Nici el nu mi-a explicat, cred că
nu dădea vreo importanță faptului. Era un tip mai înalt decât mine, foarte
proaspăt și formal. Mie însă mi se părea că făcusem ceva foarte rău, ca și când
aș fi lovit-o. Desigur, nu spuneam asta, era o nebunie și n-avea rost s-o dau
în vileag. Fata a murit de inimă, dar căderea, izbitura de podea cu toate
împrăștiate în jurul ei, asta a fost violența pentru mine. Înțelegi, poate.
Ziua aceea a devenit foarte importantă, vezi că o știu în amănunt.
O zi plicticoasă, mi-au trebuit atâtea detalii să o pot povesti și iată,
singurul amănunt care contează …
- E că blândețea n-a avut niciun efect! Cu un mort contează mai mult
faptul, decât felul, nu-i așa?
- Faptul că am atins-o, da, asta face povestea. Degeaba am atins-o
cu blândețe, degeaba insist c-am atins-o cu blândețe, asta mă face să par
nebun.
- Exact, exact! Dacă ați fi scris în declarație subliniez că am
atins-o cu blândețe,
ar fi râs de… Înțeleg, mi-ați spus la începutul orei: e așa o abundență de
poeți, problema e că majoritatea gândesc în proză. Povestind cum a căzut fata aceea moartă, mi-ați dat cumva un
fel exemplu?!
- !
- Eu așa înțeleg, domnule profesor. Seamănă povestea cu exercițiul acela: pată
murdărie răsărită-n iarbă/ un cocor/apropiindu-mă nu-l pot speria. Îmi spuneți să nu mai fac din orice
trăire o poezie.
- Dar sunt convins că nu faci asta! Nu-nu, era o simplă intrigă, o
impresie violentă.
