În loc de rugăciune
Atâția ani, fără să
cresc!
Te-ai închis, străin, în
mine,
nu ca să mă cunoști, să
te cunosc,
nu ca să știu.
Să fiu
tăcerea care se repetă
și omul nou al lumii
tale
pe care o crești să-mi
fie bine.
M-ai scos apoi din lumea
mea, din mine,
în ziua dedicată tăcerii
sfâșiate.
Ieși!, ai zis.
Ucideai un vis
pe care-l mai credeam
secret
și-n care te dădeam
afară
să fiu eu singur
înăuntru iară.
Ți-a fost ușor.
M-am părăsit împins de propriul glas
de undeva s-a și deschis
o ușă
eu am plecat, tu mi-ai
rămas.
Aici afară cresc.
Științele m-aleargă și
mă lovesc de ziduri,
aș vrea să le amăgesc și
ele-mi strigă:
vorbește acum, nebun cu
riduri!
Dar, așa cum ai
prevăzut,
Tac. Mereu am tăcut.
Omul nou, omul mut,
Amăgit, rătăcit,
Locuit,
Om lumit...
Să-ți pun o singură-ntrebare
e poate o falsă
aducere-aminte
din vremea-n care abia
ne-am întâlnit:
Oare
despre omul din partea
cealaltă, nu pot spune nimic?
Că zidul nu era perfect
închis pe atunci...
Oare nu pot spune despre
omul din parte cealaltă
că e viu?
Am voie să le spun,
dacă-mi permiți să știu?
