sâmbătă, 1 decembrie 2012
joi, 8 noiembrie 2012
O viața de interior
O viaţă de interior
falsă repovestire a unui roman de Carmelo Samona
Cineva evocă uneori povestea asta, îi este dedicată.
(Fragment 1)
Încep de câteva zile o viaţă nouă, dezlânată. Nu ştiu cum să o desprind de cealaltă, viaţa petrecută alături de fratele meu bolnav.
Împreună, totul era plănuit, aşa cerea boala, detalii şi repetiţii. Mă trezeam dimineaţa spunându-mi că sunt acolo ca să complic lucrurile – uneori poţi chiar să simţi lupta sau viaţa, ceva de care acum nu mai am parte. Ei spun, sau nu m-aş mira să spună, că am făcut-o pentru mine, ca să rămân întreg. Adevărul e că nu mă puteam îmbolnăvi. Nu că n-aş fi vrut, nici că m-aş fi protejat, sunt un om sănătos. Mai mult, sunt imun.
Am fost singurul om din viaţa lui; aş fi putut lipsi şi atunci ar fi trăit, cât avea de trăit, în vreun ospiciu pentru că aparent nimeni în familie nu fusese pregătit să îi aibă grija. Probabil că nu i-aş fi lipsit efectiv, ar fi găsit alte jocuri şi alte haine de încercat, plimbările ar fi fost altfel, ar fi mâncat tot atât de puţin, adeseori deloc. Dar şi boala ar fi fost alta. În afara casei noastre, într-un alt spaţiu, în alte bucătării, băi şi unghere, boala lui ar fi arătat cu siguranţă altfel. Ştiu. În toţi anii ăştia boala a crescut în funcţie de unghere, nu s-a schimbat niciodată la lumină, mereu punându-l
să caute ascunzători, locuri bune pentru a face o criză: scaune sparte şi pereţi goi în care să se izbească cu braţele deschise, colţuri întunecate pentru melancolie şi răsfăţ, geamuri cu obloane pentru siguranţa că îl va ucide încet. Pe toate le-a găsit în casa noastră. Dacă aş lua în serios metafora, aş spune că m-a găsit şi pe mine acolo; simplu, neputincios colocatar, bun de scos la plimbare, bun contraexemplu, incapabil de a nu fi sănătos.
Nu mai ştiu sigur cum am ajuns să îmi asum îngrijirea fratelui meu. Probabil o voi fi spus o dată fără să intenţionez ceva anume şi toţi ceilalţi vor fi acceptat în tăcere. Sau poate nici n-a fost vorba să se întâmple altfel, eu urma să rămăn ca şi cum ne-am fi născut deodată și asta ar fi fost rânduiala. Admit că nu m-am forţat să ramân, dovadă e şi că am reuşit să uit; am uitat mulţii morţi ai familiei şi am puţine legături cu ceilalţi fraţi, viii. Dacă e să fiu sincer, soarta asta nu mi-a cerut prea mult în ceea ce priveşte lumea, uneori doctori, alteori câteva hârtii pentru casă, am existat pentru puţini. De cele mai multe ori am senzaţia că el n-a fost niciodată, că o vreme am fost amândoi și acum sunt eu singur - altă viaţă, nicio altă boală.
Şi încerc să mă limpezesc, ce s-a întâmplat până la urmă? Ei spun, nu îndrăznesc să mă acuze direct, că acesta nu a fost sfârşitul natural.
.......................................................................................................................................................
miercuri, 7 noiembrie 2012
Prejudecăți de toamnă
Vuillard (http://www.abcgallery.com) |
Toamna nicio
îmbrățișare
Doar căderi din
zboruri line
Doar căderi de
zbuciumare,
Gesturi vagi,
întâmplătoare.
Toamna te-ntâlnesc pe
stradă
Într-o primă
deghizare
(Haina mea de lână
moale
Face curte hainei
tale).
Toamna-n semn de delăsare
Își coboară frunzele
Pomii par cuprinși de
jale…
………………………………………..
Poate-i o confuzie
Melancolia asta
bârfitoare.
Căci văzul mi-e mai liber
desfunzit,
Abia acum, din casă
îți pot zări fereastra
Te văd când ieși pe
ușă zgribulit,
Un nou fel de lumină
îți pedepsește ochii
și primele tăceri ți
s-au vârât adânc în buzunare,
amânarea îmbrățișării
noastre nu e întâmplătoare
va trebui să-ți muți
ochii în vârful degetelor,
va trebui să lupți cu
noile forme culori
și cu toate grosimile
mele.
Va trebui să mă
măsori.
Cum ne-nfunzește
toamna!
Un șal - melancolie
de goliciuni solare
și flori de consolare
pictate tremurat…
Acoperit, m-acoperi. E
toamnă-n delăsare.
Să ne zâmbim iubirea
tomnatic și solar.
Călător
Călătoresc lângă tine, omule care râzi
și nu-ți simți gura-nsângerată.
Tu ești prea vesel ori îndurerat,
nu pot să-ți strig “oprește-te odată!”
Nu pot nici să te-ntreb “de ce?”
abia respiri și-mi este teamă,
de te-ai opri, n-ai mai fi poate,
decât o rană.
Călătoresc târziu cu tine
și pari să știi că este un căpăt,
îți văd furiș privirile-așteptării
și sângele deja lungit cu apă.
Nu crede că n-am vrut să-ți râd alături
- să fie vorba de la om la om -
îmi caut dinții de-ascuțimi, mă gâdil,
cu totu-s împietrit, de parcă dorm.
Și trece timpul, râsul nu se ia,
ne trece timpul de călătorie
eu tot privind la rana ta
de ce nu-mi spui de râs și mie?
Ciudat, ai coborât deja!
îmi caut dinții de-ascuțimi, mă gâdil,
cu totu-s împietrit, de parcă dorm.
Și trece timpul, râsul nu se ia,
ne trece timpul de călătorie
eu tot privind la rana ta
de ce nu-mi spui de râs și mie?
Ciudat, ai coborât deja!
sâmbătă, 29 septembrie 2012
amintire de toamnă
Mă întreb cine se va regăsi în amintirea asta: o seara devreme întunecată de octombrie, în sala 10 de pe Kogălniceanu - geamurile mari, neacoperite, oglindesc interiorul slab luminat, forfota care se crează când intră profesorul (asta așteptam noi de fiecare dată, nu?, apropos de maestrul închipuit); suntem în anul întâi la filosofie și avem primul seminar de propedeutică. profesorul pune muzică la casetofon. un oracol care dă glas enigmei, cred că asta trebuia să fie. nu mai știu care a fost explicația lui sau a noastră, amintirea îmi aduce senzația unei pâcloase și de lungă durată neînțelegeri, dar știu cântecul:
s-a vorbit apoi despre Kant. un an întreg. a fost un curs bun și asta nu-i neglijabil. cred că profesorul se numea Șerban, cursul era al domnului Nemeț. iar enigmaticul vers, al lui Păunescu. chiar era enigmatic?
vineri, 1 iunie 2012
poveștile copilăriei
Îți spun: uite, veneam
în urma ta pe stradă
și pașii-ți risipeau tot
timpul.
L-am strâns, fărâmă cu fărâmă,
să ți-l înapoiez, grămadă.
Zâmbești. Răspunzi: e o
chestiune
de cât de larg e
buzunarul.
De pildă, cangurii, îți
pot spune
că pierd mereu timpul cu
carul.
Ce bine-ți este să poți
strânge
din urme timpul irosit.
Eu știu doar să-l arunc
fărâme –
nu semn de-ntors, semn
de găsit.
joi, 3 mai 2012
după Paști
În loc de rugăciune
Atâția ani, fără să
cresc!
Te-ai închis, străin, în
mine,
nu ca să mă cunoști, să
te cunosc,
nu ca să știu.
Să fiu
tăcerea care se repetă
și omul nou al lumii
tale
pe care o crești să-mi
fie bine.
M-ai scos apoi din lumea
mea, din mine,
în ziua dedicată tăcerii
sfâșiate.
Ieși!, ai zis.
Ucideai un vis
pe care-l mai credeam
secret
și-n care te dădeam
afară
să fiu eu singur
înăuntru iară.
Ți-a fost ușor.
M-am părăsit împins de propriul glas
de undeva s-a și deschis
o ușă
eu am plecat, tu mi-ai
rămas.
Aici afară cresc.
Științele m-aleargă și
mă lovesc de ziduri,
aș vrea să le amăgesc și
ele-mi strigă:
vorbește acum, nebun cu
riduri!
Dar, așa cum ai
prevăzut,
Tac. Mereu am tăcut.
Omul nou, omul mut,
Amăgit, rătăcit,
Locuit,
Om lumit...
Să-ți pun o singură-ntrebare
e poate o falsă
aducere-aminte
din vremea-n care abia
ne-am întâlnit:
Oare
despre omul din partea
cealaltă, nu pot spune nimic?
Că zidul nu era perfect
închis pe atunci...
Oare nu pot spune despre
omul din parte cealaltă
că e viu?
Am voie să le spun,
dacă-mi permiți să știu?
marți, 28 februarie 2012
primăvăratice
Îmbrățișări goale
Răsfire-se vântul
Să-i văd disperarea
În volute fine cerșind mângâiere
Răsfire-se vântul
Să-i simt desfânarea
În flămânde valuri tremurând pe
piele
Răsfire-se vântul
Sârg al neputinței
Să-i deschid larg golul unui corp
tăcut
Să-i ascult debila șoaptă a
căutării
Să mă aibă vântul cât sunt neavut.
(2011)
Cântec
Leg ceasuri laolaltă
și-mi fac o așteptare
cu zări roind de puncte
din care știu s-aleg
doar unul care crește
și mi te dă întreg.
Aștern covoare groase-n întuneric
și mă întorc să te poftesc:
pășește, intră, vino mai aproape,
întinde-ți mâinile, mă vor găsi,
le este trupul meu măsură,
în palme goale, umpleri vii.
Așează-te, râmâi aproape,
așează-te, eu știu să cânt,
și știu să spun povestea aia
în care toate sunt-nu sunt.
Așează-te, eu despre umbre
și despre vânturi știu povești,
iar ție-ți știu măsura brațelor întinse
știu cine ești, de unde ești.
Așează-te, rămâi aproape,
Așează-te, eu știu să cânt,
și știu să spun povestea aia
în care toate sunt-nu sunt.
(2010)
luni, 27 februarie 2012
Identitate
Hăituit de umbre, n-am știut iubi, beat sau treaz, lumina.
Indentitate I
sunt încă prea aproape de sunete
de vorbele care nu mă lasă nicăieri
nicăieri nu mă lasă mama cu fața smeadă
pe care scrie interzis,
nicăieri să nu mă lase tata,
sunt abia generația doi
m-aș putea rătăci prin
țara acestui oraș de adopție
m-aș putea desfrâna.
- E mai bine să rostești poliglot
fiecare legumă din bolul cu salată,
după care vei trece la cifre,
vei înmulți tot ce avem, vei avea tot!
I-aud în nopțile desculțe
când picioarele mi se fac rădăcini
și se înfig crispat în pardoseală.
Și nu plec.
Pantofii mei au exact măsura caldarâmului
Mașina primește exact zece litri de benzină
Visele închiriază sateliți americani și rotunjesc
peisajul abrupt din orașul străin. Nu plec.
Depărtările sunt mute, încă mi-e frică de tăceri.
(2012)
joi, 23 februarie 2012
CALAMBUR
odă somniferelor
Să răstorn
în palmă - ce potir uzat!,
Trei
aproape sfere ori aproape elipse,
Albe și
turtite bombe - în ochi eclipse!,
Leacuri
ale vremii, somn să dorm în sfere.
Mă înscriu
năvalnic pe-o orbită goală,
Proaspăt
părăsită de-o planetă mare,
O fugară
albastră pustiită-n suflet
Ce-a sărit
din șine și-a-nvățat să zboare.
Fără nicio
hrană, talpa-mi se lățește
să
pornească mersul în timp universal,
mersul ca
o stare, pas ce nu te mișcă...
Dorm dus
pe orbită, somn de sfer banal!
(2011)
Îndor
Ceva-mi
creștea pe piele în timp ce, scuturându-se de toate zvonurile, omul de lângă
mine vorbea și vorbea.
- Mă
ustură respirația ta acidă poate sau ceva din aerul pe care-l ținem aici
împreună,
Bâlbâiam
încet pentru că el m-apucase de mână cu vorbele și-mi meșterea brățări direct
pe piele.
- A
stătut aerul în jurul nostru, să taci, te rog, și să plecăm unde ne duce
vântul.
Nu
m-auzea, din ce în ce mai repede și mai aprins îmi lega zvonuri întortochiate la urechi.
Luasem
foc prin piele și pe la toate încheieturile. Interioarele îmi zvâcneau de
frică,
De
tăcere-nfierbântată, de goană înnăbușită, mute gânduri -
cum aș
putea pleca înspre vânturi să-mi întețesc arsurile-nadins?!
Judecam
reflex, concis, pe baza experienței și a cunoașterii celor din jur.
Pe baza
experienței și a cunoașterii celor din jur, am rămas prinsă în jocul dur.
Și ard
mocnit sub vorbe, îndur flacările cuvântului
Îndor
chemările vântului.
(2011)
Tăceri
Spaima de
cuvinte-mi chinuie un deget
Simplă
așteptare, tic când tac.
-
Scufundă-ți degetul în mare!
Înnot.
Dispare, reapare...
Nu, n-are
leac.
ð
Ascund. Cu
zbucium pe sub pleoape
se chinuie
să stea ascuns
și numai
din priviri furișe-i cresc sămânța.
- Hîm, tot
ce am va încolți în întuneric.
- Nu
sfâșîie și nu te doare încă?
- ...
Ș-apoi, crescut, va fi, cu colți, un eu eteric.
(2011)am atins-o cu blândețe
din februarie 2010
Am atins-o cu blândețe
- Pornisem în căutarea unui volumaș de
texte pedagogice și îmi făcusem un traseu de acasă până la anticariat așa încât
să am ocazia de a vizita cel puțin o librărie. Mi-aduc aminte cât de insistent
am cerut explicații despre volumele de poezie. Evident, întrebările mele aveau
răspunsuri foarte simple pe care bănuiesc că le puteam pătrunde de unul singur
și atunci, dar n-aș spune că subiectul nu meritase să fie conversat. Mi se
oferiseră toate circumstanțele: ziua pe care o aveam în față era goală și
caldă, cartea pe care o căutam de-adevăratelea nu se mai editase din anii ’70
și prin urmare nu avea cum să fie în librărie, fata-librăreasă era amabilă și
neocupată. Și mai ales, profitam de ocazia deosebit de plăcută de a-mi expune
ideile fixe.
Nu urmărisem vreodată cu atenție
volumele de poezie românească, dar din când în când, hoinărind prin librării,
deschideam câte unul citind câteva versuri, poate și titlul, autorul. Dacă mi
s-ar cere să spun repede un nume de poet român recent, ca într-un joc cu
mărgele s-ar amesteca în mintea mea un anumit fel de nume (nume-roase!) care
s-ar însoți ușor cu prenume mult mai puțin felurite și aș rosti, convins de
nimereală, Carmen alături de Petrescu, Popescu, Popovici sau Radu alături de
Agafiței, Aramă, Afumați ori Marcel alături de Coman, Cozma, Cimpoi. Ar putea
rezulta o mulțime de identități, iar purtătorii unora să nu fie deloc poeți, să
fie doar români. Oricum, procedând astfel, cu siguranță ies suficient de mulți
poeți. Gândul nu mă îngrijorează ca și cum ar fi ceva rău, nici măcar nu are
gravitatea cu care se constată o inflație economică, mă deranjează strict
personal pentru că îmi zădărnicește exaltarea cu care pornesc în căutarea
cărților. Fără resentiment însă, mă aplec ades spre raftul cu poezie al
librăriei despre care vorbeam și cercetez stivele înnoite, mă uit la volumele
pe care nu le recunosc. Singur că, dacă e să cântărești matematic, numărul
volumelor de proză de acolo îl depășește pe cel al volumelor de poezie. Nu știu
dacă o astfel de statistică există la nivelul întregii scriituri, la nivel
mondial, însă mă gândesc că dacă totuși s-ar încropi una, argumentul că în fond
gândim în proză ar deveni extrem de util, o premisă funcțională. Cred că și eu
l-am folosit în ziua aceea și poate că l-am transformat în: gândul muncește în
proză. În sfârșit! Fata pe care am abordat-o avea o coadă de cal cam scurtă și
cam ciufulită, era îmbrăcată cu haine de vară negre, cu saboți albi, decupați,
din care i-am văzut mai întâi unghiile lătărețe, necolorate. Faptul că nu era
neapărat plăcută la vedere m-a ajutat un pic să mă întărât și să-i reproșez că
e o atât de mare dezordine în raftul de poezie, că trebuie să stau ghemuit să
caut ceva. Ea s-a oferit amabil să mă ajute, dar am evitat să cer ceva anume,
căci nu mă interesa nimic.
-
De ce nu
scoteți niciodată poezia asta la reduceri?, am întrebat străduindu-mă să fiu
mai prietenos.
Fata zâmbea fără să pară încurcată. Evident deciziile nu-i
aparțineau. În coșurile cu reduceri găsești destulă proză românească
contemporană, manuale felurite și
unele titluri semnate de autori precum Georges Simenon ori Augusto
Pinol. Consider că o dată ajuns
într-un astfel de coș, autorului îi cresc semnificativ șansele de a fi cumpărat
ori măcar răsfoit cu o atare intenție. Vânător de surprize, deschisesem și eu
câteva volume românești, dar n-am reușit să zâmbesc măcar. Sexualitatea din proza românească e cea mai
naționalistă formă de sexualitate pe care am citit-o și, în plus, e zadarnică.
La fel sunt plânsul, ironia, zicerile de mumă, lehamitea politică, intrigile de
familie. Ne salvăm cu poveștile despre ape, codrii, sfinți și struțocămile, cu
poveștile despre ipocrizie ori ratare. În sfârșit, nu cunosc bine proza
românească, îi cunosc doar tonul…
Să mă întorc! Nu m-am îndepărtat de fata-librăreasă. De fapt, ea
mi-a și răspuns ceva de genul:
-
Toate
cărțile reduse sunt în coșurile acelea …
-
Da,
mulțumesc, le-am văzut. Tocmai de aia vă întreb, acolo este numai proză.
-
Sunt și
manuale, îmi răspunde.
Și eu nu consider răspunsul deloc idiot, insist:
-
Sunt. Vă
întreb însă despre poezia românească pentru că stă mereu pe raftul acela. Și e
foarte multă! Poate ați uitat de ea.
-
N-am
uitat, zâmbește plină de amabilitate și sunt uimit de presimțirea că nu se va
enerva oricât de mult aș lungi conversația.
-
Ar
trebui să concluzionăm că se tipărește cam multă poezie românească, nu
credeți?!
Știu despre mine că sunt destul de stângaci în conversații, dar am
toate premisele pentru a deveni limbut dacă reușesc să sparg gheața. Cu fata
aceea nu se putea. Răspundea scurt și amabil ca la bancă. Am insistat cu câteva
aluzii până când mi-a devenit limpede că erau provocări la care n-ar fi
răspuns, apăra politica industriei care o angajase, lipea etichete-fluturași,
etichete-portocală, transcria ziceri celebre și le cola pe pereți. Era foarte
amabilă și implicit calculată. Îmi respinsese deci conversația și mă frustrase
de plăcerea unei cârcoteli pe spezele editorilor români. Pe scurt, îmi cam
omorâse tonusul și m-am gândit atunci că ar fi cazul se merg la anticariat,
acolo problema se pune altfel, întotdeauna ceva mai complice. Caut să nu ies
totuși fără o cumpărătură, o revistă literară e un compromis bun. În timp ce
plăteam, m-am asigurat că fata amabilă nu era deloc frumoasă și cred că am
reușit să-i memorez chipul, o am în minte acum când povestesc. Am avut atunci o
zi cu fete deloc frumoase. De fapt, cred că m-am și gândit la asta plecând spre
anticariat. Frecventam de mulți ani același anticariat în care vindeau două
fete, una fragilă și drăguță pe care însă o vedeam rar, o alta masivă și cam
stridentă care era mai tot timpul de serviciu și-ți povestea vrute și nevrute
dacă lansai vreo întrebare. Probabil n-aș fi deschis cu ea discuția despre
poezia românească, aș fi riscat enorm …
Dar apropo, aș fi vrut să menționez o amintire veche, o dispută de
cenaclu literar, din copilărie… Îmi permiți?! Da, mulțumesc, mi-am adus aminte:
Sunt lanțuri/ În lanțuri, prinși oameni/ zăpezilor albe zvârliți prizonieri … toate versurile erau ceva de genul
ăsta. La una dintre întâlniri i-am întrebat pe colegii mei dacă își știu
poeziile pe de rost, gândeam la vremea aceea că poetul trebuie să fie primul om
care știe pe de rost respectiva poezie, cea pe care a scris-o adică. Sigur că
nu le știau. Nici eu ne le știam pe ale mele, însă credeam că e din cauza
lipsei de autenticitate, nu simțisem niciodată inspirație, asta a generat un
sentiment de inferioritate de care am scăpat foarte greu. Discutând, am ajuns
să ne luăm la ceartă cu singurul coleg care scria proză, acolo nimeni nu se
ocupa cu proza, pe lângă exerciții cu rime, mai făceam câte o compunere și cam
atât. Și băiatul ăsta mărunțel, Șerban cred, ne spune că oricine vrea să
lucreze o idee – de asta nu mă îndoiesc, a zis oricine vrea să lucreze o
idee – scrie proză.
Cu poezia se termină repede, o scrii, o spui, mă rog, ai exprimat-o și gata,
poți trece mai departe. … Ei, și noi ne-am opus, doar munceam acolo, trebăluiam
toți la formă. Chiar dacă țineam mult la statutul de poeți inspirați, vroiam să
ni se recunoască munca! Cred că a cedat repede. Pe urmă m-am gândit adeseori la
povestea asta nu atât pentru chestiunea inspirației, cât mai ales pentru că
încercam să fac diferența între poetul intenționat și poetul neintenționat.
- Ați făcut diferența?
- A, vezi bine că da, unul dintre ei lucrează întotdeauna mult mai
mult!
Așadar! Era foarte cald când am ieșit din librărie și după
dimensiunea umbrelor trebuia să fie în preajma amiezii. Ceasul de pe mână îmi
arăta ora două, dar nu eram convins și l-am întrebat pe domnul care-mi stătea
alături la semafor. Era abia unu fără un sfert, căldura urma să se întețească
și ar fi trebuit să mă grăbesc.
-
Nu-ți
fixezi ceasul?, m-a întrebat domnul cu care stăteam la semafor.
Văzându-mă mirat poate, adăugă la fel de familiar:
-
M-am gândit
că ai întrebat pentru că nu-ți merge bine.
-
Doar
verificam, mulțumesc.
Am preferat să rămân cu ora mea și să calculez diferența. Dacă aș
fi vrut să fiu precis, aș fi scos telefonul, dar repet, era o zi goală.
Până la anticariat aveam de străbătut o porțiune scurtă din centru,
dar plimbarea n-a fost nicidecum plăcută, oamenii forfoteau la fel de mulți ca
și altădată pe trotuarele încinse. Am intrat grăbit în curtea strâmtă care
dădea totuși impresia unui spațiu ferit pentru că era umbroasă și goală. În
fund, la o distanță de 5-6 metrii de poartă se arată o căsuță bizară, cam
pitică sub acoperișul mare, într-o singură apă, înconjurată de clădiri uriașe
care își lipesc zidurile de ea ca și când ar ține-o la subsuori. Nu mai fusesem
acolo decât de două-trei ori, anticariatul se mutase în primăvară pe străduța
înghesuită și deci lipsită de interes comercial. Nu-mi plăcea noul spațiu.
Încăperea era neprietenoasă, deși probabil suficient de mare la început, era
prost amenajată, prea plină, obscură. Intrând am avut senzația că zăpușeala
dinăuntru e și mai apăsătoare, probabil datorită prafului și mirosului de
veșted. M-am uitat spre singura fereastră care ar fi trebuit să stea deschisă,
însă pervazul devenise raft de carte. Înăuntru nu era nimeni. Adică niciun client.
Undeva în colțul din stânga intrării, în spatele unui calculator, am ghicit
silueta masivă a fetei care era mai tot timpul de serviciu. Am luat-o spre
dreapta căci îmi pierdusem complet interesul pentru conversație. Am văzut că nu
apucaseră să eticheteze rafturile, am pus mâna pe două-trei cărți de mitologie
pe care le știam, colecția veche Meridiane. Nimic interesant. Un lucru fusese
dintotdeauna bun în anticariatul ăsta: muzica. Fetele puneau discurile de vinil
pe care le aveau de vânzare și erau zile cu rock, zile cu operă, cu blues. Era
ca și cum aș fi fost acasă alegând muzică de ascultat. De data aceea nu
recunoșteam sau poate nu-mi mai aduc aminte bine, acum îmi vine să spun că era
jazz, la jazz nu mă pricep. Cred că m-am hotărât destul de repede să ies. Am
ezitat totuși, m-am dus să întreb dacă nu venise lucrarea despre oglindă pe
care o ratasem cândva anul trecut și pe care o așteptam de atunci.
-
Mă
scuzați, am zis cu o voce acoperită de răgușeala pe care o lasă tăcerea lungă.
Fata n-a reacționat, m-am gândit că nu-mi ieșise destul de tare și
am tușit să-mi dreg glasul, m-am și apropiat între timp, era ciudat să doarmă
acolo și cred că am insistat mai mult pentru că somnul ei mi se părea
nepotrivit, decât pentru că speram realmente să fi venit cartea. Fata purta o bluză galben albicios,
mătăsoasă. Am în minte umerii ei masivi pentru că până la urmă am atins-o pe
umărul drept. Am atins-o cu blândețe, cu jenă probabil, fără să mai spun nimic.
Nu înțeleg foarte bine de ce a căzut, poate echilibrul corpului era deja
precar. Cred că avea în jur de 90 de kilograme. Poate stătea pe marginea
scaunului. Scaunul nu s-a răsturnat, s-a clătinat doar pentru că-l atinsese în
cădere. Și cărțile care stăteau teanc în jurul ei s-au împrăștiat peste tot.
Îmi aduc aminte că i-am luat pulsul, că verificasem dacă respiră. Am format 112
pentru prima dată în viață și m-am așezat lângă pervaz să aștept. Mă rezemam de
cărți, scândura pervazului era mai îngustă decât volumele așezate desupra, nu
m-am uitat să văd ce fel de cărți puseseră acolo. La un moment dat a intrat
cineva, un băiat. N-am zis nimic, mă pregăteam să intervin dacă ar fi venit
înspre noi. Eram foarte încordat. Dar a luat-o ca și mine în direcția opusă,
după câteva minute a ieșit fără să ne fi băgat în seamă.
-
Cine a
sunat la urgență?
Eu. Eram singur acolo. Le-am arătat fata cazută, apoi m-am retras
înspre rafturi, unul dintre ei a venit cu mine. I-am explicat că am atins-o cu
blândețe, nu înțelegem cum de putuse să cadă. Nici el nu mi-a explicat, cred că
nu dădea vreo importanță faptului. Era un tip mai înalt decât mine, foarte
proaspăt și formal. Mie însă mi se părea că făcusem ceva foarte rău, ca și când
aș fi lovit-o. Desigur, nu spuneam asta, era o nebunie și n-avea rost s-o dau
în vileag. Fata a murit de inimă, dar căderea, izbitura de podea cu toate
împrăștiate în jurul ei, asta a fost violența pentru mine. Înțelegi, poate.
Ziua aceea a devenit foarte importantă, vezi că o știu în amănunt.
O zi plicticoasă, mi-au trebuit atâtea detalii să o pot povesti și iată,
singurul amănunt care contează …
- E că blândețea n-a avut niciun efect! Cu un mort contează mai mult
faptul, decât felul, nu-i așa?
- Faptul că am atins-o, da, asta face povestea. Degeaba am atins-o
cu blândețe, degeaba insist c-am atins-o cu blândețe, asta mă face să par
nebun.
- Exact, exact! Dacă ați fi scris în declarație subliniez că am
atins-o cu blândețe,
ar fi râs de… Înțeleg, mi-ați spus la începutul orei: e așa o abundență de
poeți, problema e că majoritatea gândesc în proză. Povestind cum a căzut fata aceea moartă, mi-ați dat cumva un
fel exemplu?!
- !
- Eu așa înțeleg, domnule profesor. Seamănă povestea cu exercițiul acela: pată
murdărie răsărită-n iarbă/ un cocor/apropiindu-mă nu-l pot speria. Îmi spuneți să nu mai fac din orice
trăire o poezie.
- Dar sunt convins că nu faci asta! Nu-nu, era o simplă intrigă, o
impresie violentă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)