O viaţă de interior
falsă repovestire a unui roman de Carmelo Samona
Cineva evocă uneori povestea asta, îi este dedicată.
(Fragment 1)
Încep de câteva zile o viaţă nouă, dezlânată. Nu ştiu cum să o desprind de cealaltă, viaţa petrecută alături de fratele meu bolnav.
Împreună, totul era plănuit, aşa cerea boala, detalii şi repetiţii. Mă trezeam dimineaţa spunându-mi că sunt acolo ca să complic lucrurile – uneori poţi chiar să simţi lupta sau viaţa, ceva de care acum nu mai am parte. Ei spun, sau nu m-aş mira să spună, că am făcut-o pentru mine, ca să rămân întreg. Adevărul e că nu mă puteam îmbolnăvi. Nu că n-aş fi vrut, nici că m-aş fi protejat, sunt un om sănătos. Mai mult, sunt imun.
Am fost singurul om din viaţa lui; aş fi putut lipsi şi atunci ar fi trăit, cât avea de trăit, în vreun ospiciu pentru că aparent nimeni în familie nu fusese pregătit să îi aibă grija. Probabil că nu i-aş fi lipsit efectiv, ar fi găsit alte jocuri şi alte haine de încercat, plimbările ar fi fost altfel, ar fi mâncat tot atât de puţin, adeseori deloc. Dar şi boala ar fi fost alta. În afara casei noastre, într-un alt spaţiu, în alte bucătării, băi şi unghere, boala lui ar fi arătat cu siguranţă altfel. Ştiu. În toţi anii ăştia boala a crescut în funcţie de unghere, nu s-a schimbat niciodată la lumină, mereu punându-l
să caute ascunzători, locuri bune pentru a face o criză: scaune sparte şi pereţi goi în care să se izbească cu braţele deschise, colţuri întunecate pentru melancolie şi răsfăţ, geamuri cu obloane pentru siguranţa că îl va ucide încet. Pe toate le-a găsit în casa noastră. Dacă aş lua în serios metafora, aş spune că m-a găsit şi pe mine acolo; simplu, neputincios colocatar, bun de scos la plimbare, bun contraexemplu, incapabil de a nu fi sănătos.
Nu mai ştiu sigur cum am ajuns să îmi asum îngrijirea fratelui meu. Probabil o voi fi spus o dată fără să intenţionez ceva anume şi toţi ceilalţi vor fi acceptat în tăcere. Sau poate nici n-a fost vorba să se întâmple altfel, eu urma să rămăn ca şi cum ne-am fi născut deodată și asta ar fi fost rânduiala. Admit că nu m-am forţat să ramân, dovadă e şi că am reuşit să uit; am uitat mulţii morţi ai familiei şi am puţine legături cu ceilalţi fraţi, viii. Dacă e să fiu sincer, soarta asta nu mi-a cerut prea mult în ceea ce priveşte lumea, uneori doctori, alteori câteva hârtii pentru casă, am existat pentru puţini. De cele mai multe ori am senzaţia că el n-a fost niciodată, că o vreme am fost amândoi și acum sunt eu singur - altă viaţă, nicio altă boală.
Şi încerc să mă limpezesc, ce s-a întâmplat până la urmă? Ei spun, nu îndrăznesc să mă acuze direct, că acesta nu a fost sfârşitul natural.
.......................................................................................................................................................
