O amintire cu înțeles (2010)

O amintire cu înțeles

Mă întorc acasă, o după-amiaza de aprilie prea caldă, cu vânt năstrușnic lovind una de alta crengile copacilor încă golașe, făcându-le să sune a gol, a sec. Curând va fi vară, se simte în mai multe feluri peste tot în jur. Mai ales mi-e cald și oboseala pe care am târât-o pe picioare vreo doi kilometrii, mă îndeamnă acum să traversez parcul în grabă căci foarte aproape, la capătul aleii principale, se află clădirea în care locuiesc. 
Intru și mă avânt pe scări, e veselia ceasului de odihnă pe care mi l-am promis; dar pe măsură ce urc, un miros grețos, de hoit, se întețește. Mă uit în jur cu vaga speranță de a vedea vreun vecin, însă de obicei la ora asta nu e nici țipenie. Aerul apăsător nu poate să fie urmarea unui proaspăt accident, e prea îmbâcsit, prea peste tot. Considerând liniștea de pe holuri și din apartamente, probabil că incidentul se va fi stins de câteva ceasuri și, ca după orice catastrofă, mai stăruie doar mirosul. Cel mai simplu mi-e să mă gândesc la un animal mort, un șobolan descoperit în pivniță ori poate în logiile exterioare. Sau poate va fi vreun miel ajuns cu întârziere la destinatar. Abia au trecut Paștele, iar creștinii mănâncă resturile de carne de-a lungul multor zile. Nu cunosc niciun mare amator de miel, majoritatea carnivorilor  profită de rigorile tradiției numai pentru variație; miel, ied, pește, curcan sunt variantele ocazionale pentru altminteri de neînlocuitul porc. În privința mielului pascal, se pare că două mii de ani de liturghie n-au trezit încă duioșia creștinilor și teamă-mi e că nici evangheliile verzi nu au mai mari sorți de izbândă.

Mi-am urmat totuși planul de odihnă, protejat de mirosul  familiar al casei ce-mi amintea cafeaua de dimineață. Abia după vreo două ore m-a ajuns din urmă. Era miros de hoit fără tăgadă și fără tăgadă începuse să pătrundă în case. Am deschis ferestrele către parc și am ieșit cu gândul că voi întâlni alți vecini revoltați; mă învârt pe hol, nu apare nimeni. Nu aud nimic la uși, ca și cum nimeni n-ar fi acasă. Dintotdeauna acesta a fost un imobil pașnic. Mă gândesc să sun la ușa de vizavi, la doamna Palfi. Ezit. Pentru prima dată îmi dă prin cap că ar putea fi om. Dar cine? Sunt mulți oameni în vârstă răspândiți pe cele cinci etaje, n-aș crede însă că i s-ar fi putut întâmpla vreunuia să nu fie vizitat zile în șir. Abandonez și intru, dar nu-mi găsesc liniștea căci aerul nu se primenește în ciuda ferestrelor deschise. Ies din nou în scurt timp pentru că aud pași. Nu reușesc să văd pe nimeni, pașii coboară deja către etajul inferior când ajung în capătul scărilor. Atent, urmăresc colțurile mai întunecoase ale holului și ajung să deslușesc în dreptul luminatorului o pată de proaspăt șters, o urmă lată, lungă, care luase o formă anume, de animal cornut. Urma se continua până la pragul vecinilor de alături. Mi-am spus atunci că de dimineață cineva va fi adus vreo carne însângerată și nu va fi curățat bine urmele de pe jos. Nu-i cea mai bună ipoteză, dar mă mulțumesc cu atât și, într-un târziu, un miros aspru de clor îmi dă de veste că misterul a fost elucidat, chestiunea rezolvată. Întâlnind-o pe doamna Palfi în aceeași după-amiază o întreb dacă știe ceva, dacă fusese acasă în timpul duhorii:

-       Da, am fost, însă nu știu nimic, nimic…, îmi răspunse scturând din cap a tristețe.

Doamna Palfi, înaltă, cu fața albă și părul blond-roșcat, are o expresivitate aparte, iar când nu știe ceva folosește toate acele gesturi și grimase pe care suntem obișnuiți să le atribuim tristeții.

-       Mirosea groaznic, a carne stricată, mă gândeam să nu fie…

-       Da, îmi preluă ea fraza de la jumătate, am pățit o dată, la ce-alaltă locuință a nostru, un profesor român de la etaj a uitat sacoșă plină de carne și a trebuit să chemăm din vacanță. A vrut să ia cu el carne, a scos din frigider și a uitat. Mirosea groaznic, groaznic. Vara!

Însă ziua nu s-a sfârșit cu atât. Acum când sunt suficient de departe de toată întâmplarea și pot privi lucrurile de-a-ndoaselea, văd în tot parcursul acelei zile oglinda unor înțelesuri pe care lipsa oricărui fel de credință mă împiedicase la să le surprind pe moment. Probabil că nu numai eu funcționez așa, pare a fi pentru oameni o rețetă de viață să dea peste înțelesul lucrurilor ca din greșeală, la multă vreme după ce faptele se vor fi sfârșit. Auzi atunci exclamații și false regrete (și ce regrete nu sunt false?!) – vai, n-am înțeles atunci!, vai, să fii știut!, care mai degrabă decât să bruieze sensul vieții, par să îi dea prospețime și o plăcută iluzie de evoluție.

Mi-aduc aminte bine, trebuie să fi fost aceeași după-amiază. Plecasem de acasă pe la cinci și jumătate, soarele strălucea încă și oamenii umblau, mulți și veseli, în toate direcțiile. Forfota aceasta îmi crea o anumită senzație de festiv, mă simțeam bine dispus și gata de acțiune. De când primisem îndatoririle de a media neînțelegerile dintre firma noastră și clienții de orice fel, mă obișnuisem cu ideea că nu voi mai avea niciodată parte de sarcini concrete. Cunoșteam tot mai multă lume și tot mai multe povești, chițibușuri, interese, dar în ceea ce privește scopurile concrete stăteam foarte prost. Sarcina mea era să ieșim cât mai bine, să pot demonstra că am ieșit cât mai bine și că ei n-au ieșit mai bine decât noi. Afacerea asta era la fel de plicticoasă ca majoritatea celorlalte și abia când m-am apropiat de clădirea uriașă în care se găsea biroul am început să-mi dirijez gândurile către ceea ce aveam de făcut. Liftul nu se oprea la etajul șase, m-a atenționat portarul să urc un etaj mai jos sau mai sus. M-am oprit la cinci și am avut de traversat un hol luminat strident datorită peretelui de sticlă și materialelor din care mai fusese construit, toate albe. Înainte de-a ajunge la scări, mi-a ieșit în față silueta zveltă care avea să mă bântuie multă vreme. 
Ieșind din lift, mă orbise albul de prost gust al locului și nu cred că întâmplarea ar fi avut aceleași impact asupra mea dacă n-aș fi suferit șocul de a întâlni ceva și mai alb (ori poate doar mai luminos?), o femeie cu un chip ireal; avea tenul alb translucid și parcă era atât de frumoasă sau de fină încât nu-mi amintesc niciun fel de alte trăsături. Părul îi era scurt, colorat în roz și galben stins. Cum de-mi amintesc așa de bine? Întâlnirea trebuie să fi durat foarte puțin, într-adevăr, și înainte de a mă duce să o caut, să mă ridiculizez mai bine spus, mi-am pus de multe ori întrebarea dacă impresia aceea de stranie frumusețe nu era o invenție. Se desfășoară în mintea mea cu prea multă limpezime pentru a fi încredințată unor aproximative descrieri, imaginea eterată a unei ființe de neatins. Nu cred că am mers cu întrebarea mai departe decât dacă putea exista cu adevărat și nimic din convingerea cu care îmi răspundeam că există nu semăna a dorință. Ca să-mi demonstrez că am dreptate, m-am întors în clădirea aceea după două zile de freamăt obositor. Atunci când am întâlnit-o, am mai spus cred, ieșea de pe ultima ușă a holului – o ușă albă ca toate celelalte, pe care este scris numărul 58 și numele unei firme de avocați, dacă nu mă înșel. Cum rămăsesem pironit în mijlocul holului, am urmărit-o trecând, depărtându-se către o altă ușă, din celălalt capăt. Se prea poate ca zâmbetul vag și faptul că m-ar fi privit o clipă să fie impresii de-ale mele. Știu însă că purta o rochie albicioasă, dar care părea închisă în comparație cu albul șocant al brațelor descoperite. Și văd coafura înaltă, tunsă în trepte și rotunjită la ceafă, din ce în ce mai rozie pe măsură ce se depărta.

Faptul că am intrat rând pe rând în fiecare dintre birourile de pe etaj a fost o experiență penibilă, cât se poate de bâlbâită. Unele birouri au despărțituri, mai multe încăperi, atmosfera de forfotă îmbâcsită specifică tuturor birocrațiilor nu mai trebuie descrisă în amănunt nimănui.

Am intrat în fine pe ușa penultimului birou și eram din ce în ce mai speriat căci ori acolo, ori alături mă așteptam să regăsesc imaginea pe care o căutam. Trebuie să recunosc că nu eram neapărat în căutarea unei persoane și mă cuprindea spaima la gândul că ar fi trebuit să-i vorbesc unei femei cu o înfățișare atât de nepământească, dar care să fi fost, lucrând într-unul dintre birouri, om ca și mine. Să spunem deci că deschizând ușa mă așteptam să văd ceva, nu să vorbesc.

-       Așezați-vă, vin imediat!

A fost o invitație neașteptată venită din parte cuiva care mă vedea fără ca eu să am același avantaj. O voce de femeie despre care n-aș putea spune că era într-un fel sau în altul, probabil o voce plăcută. N-am răspuns, nici nu m-am așezat, dar am închis ușa și am inspectat spațiul din imediata apropiere care trebuie să fi fost locul indicat să mă așez. Două fotolii îmbrăcate în stofă groasă, de catifea poate, cu imprimeuri mari, castanii pe albastru cenușiu. În dreptul fiecăruia, câte un scăunel scund din acelea pentru așezat picioarele cum nu mai văzusem de când mergeam în casa bunicilor.

-       În ce fel v-aș putea fi de ajutor?

Femeia apăru ocolind un paravan cu motive orientale ce despărțea intrarea cu fotolii de restul încăperii. Era grasă, îmbrăcată în culori închise, plăcute. Cred că m-am bâlbâit.

-       Luați loc, putem începe cu un ceai.

Am refuzat ceaiul, dar m-am așezat și nu mai știu exact cu ce cuvinte am reușit să-i spun că eu de fapt căutam o persoană. În orice caz se lămuri repede că nu știam pe cine anume, am chiar impresia că-mi zâmbea ocrotitor în timp ce mă analiza din cap până în picioare.

-       Lucrez singură aici, n-am mai găsit nicio persoană de încredere de vreo cinci ani. Mi-e oricum mai bine așa decât cu cine știe ce fetișcană incultă! Vedeți, e o muncă de mare finețe. Și n-are nimic de-a face cu bărbații.

Când a spus că nu are nimic de-a face cu bărbații, m-am gândit că-mi dă ceva de înțeles, altfel ar fi fost o observație lipsită de noimă. Numai că eram blocat în muțenia aceea pe care ți-o dă amestecul de uimire și penibil, nu puneam propriu-zis întrebări.

-       Poate persoana pe care o caut v-a fost clientă… Acum două zile. O fată cu părul vopsit roz.

-       Lungă, slabă ca o stafie și foarte albă? Ca o adevărată frumusețe?!

Aprobam cuprins de o emoție pe care n-am mai cunoscut-o, nesesizând poate atunci că ea mă întreba ca și cum mi-ar cere părerea dacă era vorba despre o adevărată frumusețe. Abia peste câteva clipe a adăugat tăios:

-       Nu, n-am avut așa ceva!

Sunt sigur că nu inventez cuvinte ca acestea. Senzația că vorbea despre un lucru în timp ce eu vorbeam despre o femeie nu m-a părăsit zile la rând, mai bine spus m-a bântuit sub forma unui de ce care pe moment mă înfuriase.

-       Mă faceți să cred că vă bateți joc de mine!

Și m-am ridicat furios îndreptându-mă spre fereastră, pentru că întotdeauna când sunt furios mă plimb. N-am avut intenția să depășesc paravanul pentru a vedea ce e dincolo, nici nu cred să-mi fi dat seama de la început ce vedeam. Dintre toate lucrurile, manechine îmbrăcate, goale, oglinzi, stofe în val și altele fel de fel, privirea mi-a căzut asupra perucii. Nu era una singură, când am reușit să-mi desprind privirea mi-am dat seama că era acolo un fel de pom pe care stăteau o mulțime de peruci așezate pe niște brațe cu măciulii, ca pe crengi. Asta însă, peruca roz stătea separat, atârnată de rama unei oglinzi. Când femeia cea grasă m-a luat de braț trăgându-mă înapoi, apucasem să-i arăt cu degetul ce căutam.

-       Asta e coafura persoanei, i-am zis. Sunt sigur că e asta.

-       Aceea e o perucă, domnule, mi-a răspuns ea disprețuitoare. Și n-aveți voie în atelier!

Nu m-a dat imediat afară, dar avea o forță incredibilă în mâini, reușise să mă împingă până aproape de ușă.

-       Spune-ți-mi ce faceți aici! Nu-s pentru carnaval, nu-i așa?

Sigur că a început să râdă. Din memoria mea vine un râs hidos, amplificat probabil de fața mare cu gură mare și dinți impecabili.

-       Dumneata, domnule, umblii după potcoave de cai morți! Și nu zic c-ăi fi nimerit prost, dar nu se face, să știi, nu se face! Aici e ceva serios!

Și-o apucă din nou răsul, în timp ce eu redeveneam lucid, începeam să cred într-o farsă. M-a invitat să ies și înainte de a închide ușa, întrerupându-și râsul a adăugat sentențios de parcă ar fi încheiat o piesă la teatru:

- Și stafiile s-adaptează la mediu! Ha-ha-ha! Încă cum!

Probabil și-a terminat râsul în singurătate, în orice caz, am rămas cu senzația că era foarte deșteaptă și m-am gândit, prostește, la fabuloasa Regină a Nopții din opera lui Mozart. Bineînțeles că am mai rămas în fața ușii închise, am luat aminte să văd dacă o încuie și am cercetat numărul lipit deasupra. Aș fi vrut să-l întreb pe portar ce firmă închiriase acolo birou, dar m-am lăsat păgubaș, lucrurile ăstea nu se lămuresc așa. Am plecat către casă cu o senzație nedeslușită care n-aș putea pretinde că mă însoțește permanent, dar e vie ori, ca să spun așa, activă. Nu e nici nostalgie, nici regret, nu e curiozitate și nu e categoric niciun fel de obsesie. Deși observ că are multă influență asupra felului în care privesc femeile. Curând, întâmplarea asta mi-a căzut în lumina celeilalte amintiri, cea cu inexplicabilul miros de hoit și sunt sigur că s-au întâmplat exact în aceeași zi. Dar atunci nu mi-am dat seama.