O viaţă de interior
falsă repovestire a
unui roman de Carmelo Samona
Cineva evocă uneori povestea asta, îi este dedicată.
(Fragment 1)
Încep de câteva
zile o viaţă nouă, dezlânată. Nu ştiu cum să o desprind de cealaltă, viaţa
petrecută alături de fratele meu bolnav.
Împreună, totul era plănuit, aşa
cerea boala, detalii şi repetiţii. Mă trezeam dimineaţa spunându-mi că sunt
acolo ca să complic lucrurile – uneori poţi chiar să simţi lupta sau viaţa,
ceva de care acum nu mai am parte. Ei spun, sau nu m-aş mira să spună, că am făcut-o
pentru mine, ca să rămân întreg. Adevărul e că nu mă puteam îmbolnăvi. Nu că
n-aş fi vrut, nici că m-aş fi protejat, sunt un om sănătos. Mai mult, sunt
imun.
Am fost singurul om din viaţa
lui; aş fi putut lipsi şi atunci ar fi trăit, cât avea de trăit, în vreun
ospiciu pentru că aparent nimeni în familie nu fusese pregătit să îi aibă
grija. Probabil că nu i-aş fi lipsit efectiv, ar fi găsit alte jocuri şi alte
haine de încercat, plimbările ar fi fost altfel, ar fi mâncat tot atât de puţin,
adeseori deloc. Dar şi boala ar fi fost alta. În afara casei noastre, într-un
alt spaţiu, în alte bucătării, băi şi unghere, boala lui ar fi arătat cu
siguranţă altfel. Ştiu. În toţi anii ăştia boala a crescut în funcţie de
unghere, nu s-a schimbat niciodată la lumină, mereu punându-l
să caute ascunzători, locuri
bune pentru a face o criză: scaune sparte şi pereţi goi în care să se izbească
cu braţele deschise, colţuri întunecate pentru melancolie şi răsfăţ, geamuri cu
obloane pentru siguranţa că îl va ucide încet. Pe toate le-a găsit în casa
noastră. Dacă aş lua în serios metafora, aş spune că m-a găsit şi pe mine
acolo; simplu, neputincios colocatar, bun de scos la plimbare, bun
contraexemplu, incapabil de a nu fi sănătos.
Nu mai ştiu sigur cum am ajuns
să îmi asum îngrijirea fratelui meu. Probabil o voi fi spus o dată fără să
intenţionez ceva anume şi toţi ceilalţi vor fi acceptat în tăcere. Sau poate nici
n-a fost vorba să se întâmple altfel, eu urma să rămăn ca şi cum ne-am fi născut
deodată și asta ar fi fost rânduiala. Admit că nu m-am forţat să ramân, dovadă
e şi că am reuşit să uit; am uitat mulţii morţi ai familiei şi am puţine legături
cu ceilalţi fraţi, viii. Dacă e să fiu sincer, soarta asta nu mi-a cerut prea
mult în ceea ce priveşte lumea, uneori doctori, alteori câteva hârtii pentru
casă, am existat pentru puţini. De cele mai multe ori am senzaţia că el n-a
fost niciodată, că o vreme am fost amândoi și acum sunt eu singur - altă viaţă,
nicio altă boală.
Şi încerc să mă limpezesc, ce
s-a întâmplat până la urmă? Ei spun, nu îndrăznesc să mă acuze direct, că
acesta nu a fost sfârşitul natural.
Voi spune o poveste în care datele n-au niciun
fel de importanță. Mă uit pe calendar și 23 martie, ca și 2 sau 3 martie, îmi
evocă aceeași amintire: o zi cu fratele meu.
Cum ar putea o astfel de amintire să nu fie foarte precisă? Ce alt
adevăr ar trebui garantat decât acela că în martie, oricând, tot timpul, am
fost împreună? Mă simt ocrotit de gândul ăsta și de aceea voi pune povestea
noastră atât de precisă într-un jurnal retrospectiv datat la întâmplare.
23 martie este o zi despre care am multe detalii. Fiecare zi era
plină de detalii, oricând pot să fac o hartă de detalii, de jocuri, de mirosuri
şi de sunete şi să-i pun numele unei zile. Mi le amintesc după intensitate,
după culoarea luminii şi după rarele crize care îl doborau pe fratele meu. Asta
nu înseamnă că nimic nu se schimba; încet, m-am deprins să stau în preajma
bolii, o pândeam. Nicio boală nu rămâne la fel. Înţeleg şi că mărturiile ar
trebui să fie fapte, omul are păr, unghii late, judecăţi, cuvinte şi toate
aceste însușiri îi servesc la a face. Mai ales ei, dacă vor citi, ar vrea să
citească fapte care să mă justifice, cu care să mă măsoare. Totuși, senzaţia
mea e că n-am făcut nimic, că mi-am igorat de-a lungul anilor toate însușirile
și am rămas pur şi simplu în urmă, privind.
Fratele meu se juca. Rolul meu
era să croiesc jocuri, să i le propun şi, din momentul în care accepta vreunul,
să-l ascult. Funcţionam atent în jurul lui, ca un fel de memorie de care însă
nu părea să aibă nevoie în sens strict. N-avea nevoie de timp, trecea prin el în ritmul permis de spaţiu, lăsându-mă cel
mai ades pe dinafară.
Într-unul dintre jocuri eram
limbi de ceas, ne fixam strâmb pe perete, ne apropiam capetele, cu trunchiul
depărtat, cu picioarele pieziş, ne prefăceam că ne rotim pe perete până când
ajungeam cu capul în jos, până când limbile ceasului se suprapuneau şi atunci
fratele meu scotea un dangăt aidoma ceasului de perete din birou. Ca să sugerăm
mai bine mişcarea, ridicam lent mâinile. Nu tolera să-mi clintesc restul
corpului, tot ceea ce eram se concentra în mişcarea înceată a mâinii, corpul
nostru cu totul îşi desfăşura energia în arcurile de cerc pe care le descriam
pe perete. Ca-n aproape toate jocurile, şi-n ăsta eu clacam primul. El avea o
energie neîndurătoare, independentă de orice început şi sfârşit. Întotdeauna îl
convingeam greu să începem un nou joc şi aproape întotdeauna trebuia să mă
pregătesc pentru un mare scandal la sfârşit. Când abandonam, începea să fornăie.
Nu zicea niciodată nu, dar repeta din ce în ce mai tare un anume sunet şi dacă
mă eliberam din poziţia fixată, o lua la fugă şi se ascundea în câte un cotlon.
În casa noastră prea mare, năpădită de
toate felurile de întuneric şi penumbră, efortul căutării era cumplit. Mă
trezeam, deja obosit, târându-mă dintr-o cameră în alta şi strigându-l. Pentru
el cred că acesta era adevăratul, marele joc. Printre toate celelalte încercări
ale mele, printre sutele de jocuri inventate, poveşti şi scenete pe care le-am jucat amândoi, căutarea
asta prin cotloanele casei, era încercarea cea mai grea. Mi se întâmpla foarte
des să plec în căutare. Uneori nu-l găseam ore în şir , oboseala devenea
cumplită şi luam cu greu decizia de a merge să mă aşez în bucătărie sau într-unul
dintre paturile în care dormeam atunci. Moţăiam. De cele mai multe ori eram
cuprins de nelinişte, mintea mea străbătea în continuare casa încercând să pună
o logică în ascunzişurile pe care şi le găsea. N-am ştiut niciodată dacă avea o
strategie. Poate ar trebui să înclin spre a nu crede asta, locurile se schimbau
atât de des, mereu într-o altă zonă a casei, ascunzători proaspăt delimitate
între mobile sau prin debarale, în unghiurile pe care le făceau uşile, sub
nişele boltite construite demult pentru a adăposti mici corpuri de bibliotecă.
Mobilele acelea delicate, cu rafturi rounjite în partea de sus şi uşi ferecate
în jumătatea inferioară, erau, pe vremea părinţilor mei, răspândite prin toată
casa. Îndesate cu cărţi, străjuiau aproape orice colţ de cameră. Acum stăteau
răsturnate, multe dintre ele goale, câteva acoperite cu pânze albe pe care le
îndepărtam uneori dacă ne hotăram să folosim partea aceea de casă. El îşi găsea
tot felul de locuri în spaţiul ăsta pe care dacă îl ştia, îl ştia mult mai bine
decât mine. Uneori îmi aduceam şi eu aminte că mai văzusem un anume scaun sau
că încercasem să aprind lumina undeva şi becul era ars. Sau luasem vreo carte
şi celelalte se prăbuşiseră în urma mea, lăsând astfel camera într-o dezordine
ceva mai mare decât înainte. Că încercasem să locuim o anume aripă a casei, îmi
dădeam seama după felul în care erau îndepărate pânzele şi descoperite
ferestrele. Ne hotărâserăm totuşi să rămânem în aripa stângă, la primul etaj,
acolo bucătăria era imensă şi camerele mai mici şi mai calde. O zonă din care
el reuşea să dispară uimitor de repede. Cred că ştia exact unde are de mers
atunci când pleca. Obiectiv gândind, era în siguranţă, dar n-am putut niciodată
să-mi imaginez cum stătea el înghesuit în locul cel nou, ce fel de singurătate
avea. Ştiam că într-un fel trebuie să-i fie foarte frică. Eram singurul care
putea să-l apere de frică. Când îl găseam era întotdeauna devastat, boala
schimba în el de fiecare dată ceva ce nu reuşeam să înţeleg imediat şi care
urma să mi se arate în cine ştie ce ocazie. Luându-l cu mine, împărţeam frica
şi asta ne făcea să tăcem ore în şir. Erau ocazii destul de rare, în timpul de
acum poate de trei-patru ori pe an, erau însă evenimentele majore din viaţa
noastră. Când ieşea singur, aproape niciodată nu venea direct la mine. Îl
auzeam jucându-se undeva aproape, într-una dintre camerele pe care le ţineam
luminate zi şi noapte. Făcând gălăgie îmi dădea de ştire că pot să merg să îl
iau.
Zgomotele casei, multe, nu se puteau niciodată
confunda cu zgomotele făcute de unul dintre noi. Gama zgomotelor noastre era
destul de limitată. Lui mai ales, lucrurile îi scăpau din mână într-un anume
fel; obiectele îi cădeau pe podea scurt şi puternic de parcă nimic nu se putea
rostogoli pe lângă el, nimic nu putea vibra; sau cu o singură bufnitură clară
se arunca în perete după ce desena vreo mare sau vreo prăpastie. Îşi desena
conturul corpului câteodată, nu-l convingeam să mă lase să-l ajut. Rezulta un
cerc descentrat, cu marsupiu în locul unde ar fi trebuit să-i atârne braţele.
Îşi stabilea apoi o ţintă în cerc, se depărta şi se apropia cu arătătorul
mâinii drepte întins până când atingea peretele în punctul stabilit. Treceau
aşa ore şi eu rămâneam să mă uit. Când îşi arunca pantalonii, dezbrăcându-se
din pricina unui anume joc (nu mi-am putut dovedi niciodată că ar fi avut vreun
interes faţă de corpul lui) auzeam catarama curelei izbindu-se de parchet şi
zgomotul acesta mă irita mai mult decât altele. Am încercat să-l opresc când se
dezbrăca; avea însă un elan care nu putea fi oprit, graba de a scăpa de haine
ţinea de miza unor jocuri la care nu aveam niciodată acces. Mă dădusem bătut şi
preferam să nu văd cum îşi smulge hainele în care îl îmbrăcasem cu grijă; o
parte îi rămâneau întotdeauna atârnate de corp, niciodată comic, ca într-un
teatru precar. Sufeream văzându-l aşa. Mă mulţumeam cu faptul că nu făcea asta
în public deşi nu cred că era o concesie pentru mine, ci mai degrabă o
nepotrivire de spaţiu pe care el o sesiza şi căreia i se conforma cu o
inteligenţă şireată. Îi plăcea să mă dezbrace şi pe mine, întotdeauna când
vedea un lucru nou sau ceva ce nu purtase niciodată. Asta ştia foarte clar.
După legea lui, trebuia să ne amestecăm hainele. Încercam să nu mă expun, și
din cauza dezbrăcatului și pentru că distrugea multe, cămăşi mai ales. Dar găseam
firimituri prin buzunarele foştilor mei pantaloni, resturi de ou lipite, firele
lui de păr castaniu în textura ploverelor. Nu părea să-l deranjeze mizeria,
fecalele în orice caz intrau în lista explorărilor continue. Mereu ruşinându-se
fără să pară că înţelege de ce, mergea spre baie încet, experimentând de
fiecare dată vasul veceului ca şi când ar fi fost un hău în care te puteai uita
cu interes sporit. Refuzam să particip, repetam poveşti despre viaţa animalelor
şi îl vedeam înţelegând de ce porcii, groho-groho, sunt detestabili. Dar nu
puteam merge cu inferenţa mai departe. Am stat să mă întreb dacă nu cumva toate
poveştile îi rămân exterioare, că porcii, da, sunt murdari, dar porcii sunt
una, el e cu totul altceva. Ce? Ce înţelegea el că este? O luam personal. N-am
ajuns să înţeleg, dovezile nu erau destule, dacă se ignoră pe sine sau găsise o
tactică pentru a mă scoate din joc. Ştiam că e inteligent.
.......................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu